E seară-ncețoşată. Abia vezi munții-n zare
Iar ultimele raze la orizont s-au stins...
Ce ofilit e câmpul... de parc-ar fi pe moarte...
În fața veştejirii târzii s-a dat învins...
O, unde este iarba ce strălucea în soare
Când plină de-a ei sevă se legăna în vânt?
O, unde este floarea cea plină de petale?
Oh, nu mai e, căzută-i cu totul la pământ! ...
Uscată, fără viață şi fără-nsemnătate...
Iar seara tot coboară, văzduhul s-a închis...
Târziu e... şi-ntuneric... târziu... şi-acum e noapte...
Abia păşesc... Pe boltă luminile s-au stins...
***
Ce greu mai trece vremea până la primăvară...
Curând veni-va iarna și fi-va și mai greu...
Va-ncetini și ceasul și va-ngheța afară,
Intra-vor flori de gheață chiar și în pieptul meu!
Dar o mică nădejde eu tot voi ține în suflet,
O voi feri de toamnă, de iarnă și de ger;
O voi feri de crivăț, de-al său năpraznic muget:
Va sta ascunsă-n mine precum un ghiocel!
Aceasta mi-e nădejdea: că vine primăvara
Și niciodată iarnă pe-ntins nu va mai fi;
Că mai apoi veni-va pe holde chiar și vara
Și secerișul care pe nori ne va uni!
O, nimeni, niciodată, nu-mi va frânge credința,
Și nici floarea speranței nu se va ofili
Căci ea crește prin Duhul divin iar biruința
Pe care o vestește, pe cer se va ivi!